Cele patru bănci care și-au unit eforturile pentru a înființa CPBR sunt, luate în mod individual, printre cele mai mari din România, iar împreună întrunesc următoarele calități: - au împreună peste 45% din totalul activelor din întregul sector bancar din România; 
- angajează împreună peste o treime din totalul salariaților din sectorul bancar românesc.Ulterior, s-au alaturat si ING Bank Romania si Volksbank Romania, contribuind fiecare cu cote suplimentare atat in ceea ce priveste activele cat si numarul de salariati. Luând în considerare asemenea indicatori, credem că unele dintre cele mai importante condiții pentru înființarea unei organizații patronale sunt satisfăcute. În acest context, trebuie subliniat faptul că dorim îmbogațirea rapidă a listei de membri ai CPBR cu alte bănci ce operează în România, pentru a răspunde numeroaselor provocări din sectorul bancar românesc. Astfel, am considerat ca fiind o prioritate înființarea unui cadru legal și un nucleu puternic de fondatori ai organizației patronale, pe care o prezentăm ca fiind imediat și absolut deschisă participării de noi membri care vor adera la statutul nostru de altfel extrem de rezonabil.

Desigur. Austria, Cehia, Slovacia, Polonia, Elveția, Cipru, Olanda, Germania, Franța, Italia (cea din urmă avand chiar mai multe asociații de angajatori în sectorul bancar) sunt doar câteva exemple. Detalii pot fi găsite la: http://www.eurofound.europa.eu/about/index_ro.htm  De fapt, România este una dintre puținele țări europene în care nu a fost înființată o asociere care să întrunească toate atributele oficiale și depline caracteristice unei organizații patronale a sectorului bancar. Eurofound, o agenție tripartită a Uniunii Europene, care pune la dispoziție date pentru asistența dezvoltării politicilor sociale și în domeniul ocupării forței de muncă, evidențiază în mod clar situația din sectorul bancar românesc (a se vedea mai jos textul original, în limba engleză, cât și link-ul): 
“None of the employer organizations active at present in the banking sector (în România – n.n.) has representation or the right to negotiate and conclude collective agreements at sector level and as a result there is no collective agreement in force at sector level. […] One important actor in the sector is the Romanian Banking Association (Asociaţia Română a Băncilor, ARB), but this organization operates as a professional association rather than an employer organization (as defined by Romanian law). The association is consulted in matters of public policy regarding the public sector.” 
http://www.eurofound.europa.eu/eiro/studies/tn1009018s/ro1009019q.htm

Așa cum am subliniat deja, România este una dintre puținele țări din Uniunea Europeană ce nu are o instituție care să întrunească toate atributele specifice unei organizații patronale a sectorului bancar, printre altele de exemplu dreptul de a negocia și încheia contracte colective, dincolo de rolul de reprezentare al ARB, care există doar la nivel consultativ. România, ca de altfel majoritatea țărilor europene, este o economie de piață de tip social. În astfel de sisteme de economie de piață socială, dupa cum este cunoscut deja, organizațiile patronale sunt parte a unui sistem de deliberare instituționalizată, împreună cu guvernul, sindicatele și autoritațile de reglementare. În cadrul negocierilor tripartite, așa-numiții “parteneri sociali” decid în privința problemelor specifice sectoriale (ex.: niveluri de preț, politici salariale, inițiative legislative, politici fiscale, politici privind pensiile etc.) Mai mult, în țările unde este prezent un asemenea sistem de economie de piață de tip social, negocierea colectivă are loc de cele mai multe ori la nivel național nu doar intre o corporație și un singur sindicat, ci mai degrabă între federații patronale și federații sindicale. Astfel, ținând cont de toate aceste particularitați, sperăm că înființarea CPBR va reprezenta un pas mare în dezvoltarea pe mai departe a sectorului bancar din România în particular și a îmbunatațirii economiei și guvernanței corporative în general.

ARB, la inființarea ei în anul 1991, a fost creată ținând cont de particularitățile sectorului bancar de la momentul respectiv și cu un anumit set de obiective. Deși CPBR și ARB vor colabora și se vor susține reciproc, noi, ca membri fondatori ai CPBR, credem că a devenit necesară înființarea unei organizații patronale care să respecte toate criteriile universal acceptate în domeniu pentru a umple golurile existente la nivel de reprezentare patronală în sectorul bancar românesc.

Desigur, mai ales că toți membrii fondatori ai CPBR sunt și membri ai ARB. Mai mult, dacă aruncati o privire asupra diferitelor sectoare ale economiei, veți observa că asociațiile profesionale coexistă în mod optim cu organizațiile patronale din aceeași ramură a economiei și se susțin reciproc. Astfel, se cuvine din nou subliniat faptul că înființarea CPBR nu se dorește a fi o contra-pondere la ARB, ci mai degrabă o organizație complementară acesteia, efectul scontat fiind acela al folosirii tuturor sinergiilor rezultate dintr-o asemenea complementaritate.

Credem că este prematur să facem pronosticuri. Acest lucru va depinde de dorința membrilor noștri și ai ARB, de dinamica evenimentelor și a caracteristicilor sectorului bancar românesc. În mod logic însă, e clar faptul că dacă toți sau marea majoritate a membrilor ARB vor opta să devină și membri ai CPBR, unificarea celor două organisme ar putea să reprezinte o alegere naturală, așa cum s-a mai întamplat și în alte sectoare ale economiei românești.

Problematica existentă în sectorul bancar românesc este amplă iar problemele numeroase, fiind astfel practic imposibilă tratarea exhaustivă într-un singur răspuns. Ceea ce putem spune noi, fondatorii CPBR, la acest moment este că dorim să ne implicăm în toate problemele care privesc în general organizațiile patronale. Studiind tendințele sectorului bancar românesc pe parcursul a 25 de ani de economie de tranziție și activitate bancară, considerăm că există îndeajuns de multe dovezi ca înființarea unei organizații patronale a sectorului bancar va ajuta băncile din sistem să performeze mai bine chiar dacă acestea au o agendă de afaceri de multe ori diferită.

Bineînteles, fiecare și toate tematicile și subiectele menționate mai sus sunt de interes pentru CPBR, în sensul că organizația patronală pe care o înființăm va încerca întotdeauna să reprezinte interesele membrilor săi plecând de la premisele respectării principalelor obiective și rațiunii de a fi ale CPBR și anume:  (a) să permită acestora desfăşurarea activităţilor în baza principiilor unui sistem economic modern în care investiţiile şi distribuţia bunurilor şi serviciilor sunt determinate prin funcţionarea unei economii de piaţă liberă; și 
 (b) în susținerea respectivului obiectiv, sã promoveze relații productive și de cooperare cu autoritãțile publice, sindicatele, și alte persoane juridice si fizice.

În cele mai simple cuvinte, răspunsul este că noi, membrii fondatori ai CPBR, suntem în România pentru a rămâne pe termen lung, pentru a contribui la îmbunatațirea mediului de afaceri și a creșterii economice și de aceea dorim să ne consolidăm poziția pe această piață și ca organizație patronală. În plus, poate ar trebui spus și că înțelegem prin acest lucru și faptul că anumite zone ale sectorului bancar au ajuns la un anumit nivel de maturitate care trebuie păstrat și încurajat, în paralel cu dezvoltarea zonelor care n-au progresat îndeajuns.

Bineînțeles. Am împărtășit intențiile noastre cu diferite organizații deja de o bună bucată de timp, inclusiv cu BNR. Dat fiind faptul că România nu a beneficiat în toți acești ani de o organizație patronală la nivelul sectorului bancar, inițiativa noastră este percepută ca fiind una pozitivă, constructivă și ca un proces natural.

Cele patru bănci care și-au unit eforturile pentru a înființa CPBR sunt, luate în mod individual, printre cele mai mari din România, iar împreună întrunesc următoarele calități: - au împreună peste 45% din totalul activelor din întregul sector bancar din România; 
- angajează împreună peste o treime din totalul salariaților din sectorul bancar românesc.Ulterior, s-au alaturat si ING Bank Romania si Volksbank Romania, contribuind fiecare cu cote suplimentare atat in ceea ce priveste activele cat si numarul de salariati. Luând în considerare asemenea indicatori, credem că unele dintre cele mai importante condiții pentru înființarea unei organizații patronale sunt satisfăcute. În acest context, trebuie subliniat faptul că dorim îmbogațirea rapidă a listei de membri ai CPBR cu alte bănci ce operează în România, pentru a răspunde numeroaselor provocări din sectorul bancar românesc. Astfel, am considerat ca fiind o prioritate înființarea unui cadru legal și un nucleu puternic de fondatori ai organizației patronale, pe care o prezentăm ca fiind imediat și absolut deschisă participării de noi membri care vor adera la statutul nostru de altfel extrem de rezonabil.

Desigur. Austria, Cehia, Slovacia, Polonia, Elveția, Cipru, Olanda, Germania, Franța, Italia (cea din urmă avand chiar mai multe asociații de angajatori în sectorul bancar) sunt doar câteva exemple. Detalii pot fi găsite la: http://www.eurofound.europa.eu/about/index_ro.htm De fapt, România este una dintre puținele țări europene în care nu a fost înființată o asociere care să întrunească toate atributele oficiale și depline caracteristice unei organizații patronale a sectorului bancar. Eurofound, o agenție tripartită a Uniunii Europene, care pune la dispoziție date pentru asistența dezvoltării politicilor sociale și în domeniul ocupării forței de muncă, evidențiază în mod clar situația din sectorul bancar românesc (a se vedea mai jos textul original, în limba engleză, cât și link-ul): 
“None of the employer organizations active at present in the banking sector (în România – n.n.) has representation or the right to negotiate and conclude collective agreements at sector level and as a result there is no collective agreement in force at sector level. […] One important actor in the sector is the Romanian Banking Association (Asociaţia Română a Băncilor, ARB), but this organization operates as a professional association rather than an employer organization (as defined by Romanian law). The association is consulted in matters of public policy regarding the public sector.” 
http://www.eurofound.europa.eu/eiro/studies/tn1009018s/ro1009019q.htm

Așa cum am subliniat deja, România este una dintre puținele țări din Uniunea Europeană ce nu are o instituție care să întrunească toate atributele specifice unei organizații patronale a sectorului bancar, printre altele de exemplu dreptul de a negocia și încheia contracte colective, dincolo de rolul de reprezentare al ARB, care există doar la nivel consultativ. România, ca de altfel majoritatea țărilor europene, este o economie de piață de tip social. În astfel de sisteme de economie de piață socială, dupa cum este cunoscut deja, organizațiile patronale sunt parte a unui sistem de deliberare instituționalizată, împreună cu guvernul, sindicatele și autoritațile de reglementare. În cadrul negocierilor tripartite, așa-numiții “parteneri sociali” decid în privința problemelor specifice sectoriale (ex.: niveluri de preț, politici salariale, inițiative legislative, politici fiscale, politici privind pensiile etc.) Mai mult, în țările unde este prezent un asemenea sistem de economie de piață de tip social, negocierea colectivă are loc de cele mai multe ori la nivel național nu doar intre o corporație și un singur sindicat, ci mai degrabă între federații patronale și federații sindicale. Astfel, ținând cont de toate aceste particularitați, sperăm că înființarea CPBR va reprezenta un pas mare în dezvoltarea pe mai departe a sectorului bancar din România în particular și a îmbunatațirii economiei și guvernanței corporative în general.

ARB, la inființarea ei în anul 1991, a fost creată ținând cont de particularitățile sectorului bancar de la momentul respectiv și cu un anumit set de obiective. Deși CPBR și ARB vor colabora și se vor susține reciproc, noi, ca membri fondatori ai CPBR, credem că a devenit necesară înființarea unei organizații patronale care să respecte toate criteriile universal acceptate în domeniu pentru a umple golurile existente la nivel de reprezentare patronală în sectorul bancar românesc.

Desigur, mai ales că toți membrii fondatori ai CPBR sunt și membri ai ARB. Mai mult, dacă aruncati o privire asupra diferitelor sectoare ale economiei, veți observa că asociațiile profesionale coexistă în mod optim cu organizațiile patronale din aceeași ramură a economiei și se susțin reciproc. Astfel, se cuvine din nou subliniat faptul că înființarea CPBR nu se dorește a fi o contra-pondere la ARB, ci mai degrabă o organizație complementară acesteia, efectul scontat fiind acela al folosirii tuturor sinergiilor rezultate dintr-o asemenea complementaritate.

Credem că este prematur să facem pronosticuri. Acest lucru va depinde de dorința membrilor noștri și ai ARB, de dinamica evenimentelor și a caracteristicilor sectorului bancar românesc. În mod logic însă, e clar faptul că dacă toți sau marea majoritate a membrilor ARB vor opta să devină și membri ai CPBR, unificarea celor două organisme ar putea să reprezinte o alegere naturală, așa cum s-a mai întamplat și în alte sectoare ale economiei românești.

Problematica existentă în sectorul bancar românesc este amplă iar problemele numeroase, fiind astfel practic imposibilă tratarea exhaustivă într-un singur răspuns. Ceea ce putem spune noi, fondatorii CPBR, la acest moment este că dorim să ne implicăm în toate problemele care privesc în general organizațiile patronale. Studiind tendințele sectorului bancar românesc pe parcursul a 25 de ani de economie de tranziție și activitate bancară, considerăm că există îndeajuns de multe dovezi ca înființarea unei organizații patronale a sectorului bancar va ajuta băncile din sistem să performeze mai bine chiar dacă acestea au o agendă de afaceri de multe ori diferită.

Bineînteles, fiecare și toate tematicile și subiectele menționate mai sus sunt de interes pentru CPBR, în sensul că organizația patronală pe care o înființăm va încerca întotdeauna să reprezinte interesele membrilor săi plecând de la premisele respectării principalelor obiective și rațiunii de a fi ale CPBR și anume: (a) să permită acestora desfăşurarea activităţilor în baza principiilor unui sistem economic modern în care investiţiile şi distribuţia bunurilor şi serviciilor sunt determinate prin funcţionarea unei economii de piaţă liberă; și 
(b) în susținerea respectivului obiectiv, sã promoveze relații productive și de cooperare cu autoritãțile publice, sindicatele, și alte persoane juridice si fizice.

În cele mai simple cuvinte, răspunsul este că noi, membrii fondatori ai CPBR, suntem în România pentru a rămâne pe termen lung, pentru a contribui la îmbunatațirea mediului de afaceri și a creșterii economice și de aceea dorim să ne consolidăm poziția pe această piață și ca organizație patronală. În plus, poate ar trebui spus și că înțelegem prin acest lucru și faptul că anumite zone ale sectorului bancar au ajuns la un anumit nivel de maturitate care trebuie păstrat și încurajat, în paralel cu dezvoltarea zonelor care n-au progresat îndeajuns.

Bineînțeles. Am împărtășit intențiile noastre cu diferite organizații deja de o bună bucată de timp, inclusiv cu BNR. Dat fiind faptul că România nu a beneficiat în toți acești ani de o organizație patronală la nivelul sectorului bancar, inițiativa noastră este percepută ca fiind una pozitivă, constructivă și ca un proces natural.

Aceasta problema este pe cat de complexa pe cat este de delicata. CPBR, ca organizatie care isi doreste reprezentarea membrilor sai, relatii mai bune cu clientii si autoritatile si in general o crestere economica sanatoasa si sustinuta si o mai mare incredere in sistemul bancar, are datoria de a pleca la drum cu o viziune echidistanta si lipsita de ipocrizie. Astfel, pe de o parte CPBR nu-si poate permite sa nu observe ca indiferent de definitia acestor “clauze abuzive” au existat intr-adevar situatii de practici abuzive in contractele de creditare oferite de mai multe banci din sistem chiar si potrivit cutumelor nescrise ale meseriei de bancher intr-o perioada in care toata lumea alerga dupa credite iar unele banci uitau ca exista reguli intr-o piata concurentiala. Pe de alta parte insa, nu putem sa nu observam frenezia cu care se incearca rescrierea unor reguli de creditare unanim acceptate in alte parti ale lumii sau ale UE de catre varii personaje transformate peste noapte in veritabile institutii de reprezentare. Dincolo de existenta reala, de facto, a unor clienti cu adevarat pagubiti, la asemenea personaje exista insa si o frenezie a prozelitismului de “clienti pagubiti” printre multi alti clienti care au ajuns sa-si “incerce norocul” in procese de asa-zise clauze abuzive impotriva bancilor chiar si in cazul a foarte multe contracte de creditare care s-au dovedit a fi in cele din urma pe deplin legale. Inducerea in eroare a unora dintre clienti prin instilarea sentimentului de “pagubit” – fie pe fondul unor conditii economice mai adverse, fie prin interpretarea voit eronata a unor fapte sau legi – nu are cum sa contribuie la o normalizare a situatiei, ci mai degraba la o continua escaladare arbitrara a acesteia.  Tinand cont de aceste aspecte, CPBR considera ca cea mai inteleapta si mai constructiva pozitie pe care o poate adopta este de a gasi cele mai corecte si mai eficiente cai de a coopera cu entitatile reprezentative (ARB, BNR, organizatii si asociatii de consumatori legal constituite din tara si strainatate, mass media etc.) pentru a limita efectele nedorite ale acestor actiuni atat de partea clientilor cat si a bancilor, insa mai ales pentru a preveni situatii similare in viitor. Nu va fi deloc usor sa ne asumam un asemenea rol mai ales in contextul existent, insa avem datoria sa incercam acest lucru la modul real, pe cale amiabila ori de cate ori e posibil si intotdeauna conform legii.

 In primul rand credem ca ar trebui mentionat faptul ca putem discuta despre clauze care pot fi considerate abuzive (si nu a priori clauze abuzive). Experienta bancilor arata ca exista intr-adevar tipuri de clauze ce sunt disputate de catre clienti ca fiind abuzive, insa deciziile instantelor ce au fost investite cu solutionarea unor astfel de cauze au fost in ambele sensuri. Pe de alta parte, este de asemenea important sa precizam ca elementele (criteriile) in baza carora putem azi considera o clauza ca fiind abuziva nu existau in legislatie (sau nu erau atat de clar exprimate) in anii de boom economic si al creditarii.  Cum am mentionat deja, motivele sunt multiple si tin de un anumit context economic, acela de aparent “boom economic” din a doua jumatate a anilor 2000 in Romania. Practic, pana in anii 2003-2004 activitatea de creditare la nivel de retail a fost aproape inexistenta in Romania. Dupa aceea, concomitent cu scaderea inflatiei si cresterea investitiilor in Romania ce au fost premergatoare intrarii in UE, optimismul clientilor potentiali a crescut, multe persoane au inceput sa castige bani mai multi iar bancile au inceput sa crediteze. A urmat o perioada in care toata lumea a inceput sa invete, in contextul de reglementare a pietei existent in acea perioada,  iar unele banci au incercat sa se adapteze unui tip de piata pe care nu-l mai intalnisera pana atunci. Numarul creditelor acordate a depins de politica bancilor si de prioritatile acestora; astfel, unele banci erau inca in faza de dezvoltare, restructurare sau de consolidare a investitiilor abia facute si acordau mai putine credite, pe cand altele doreau sa profite de avantul creditarii cu orice pret. Unele dintre banci au avut o politica mult mai agresiva de atragere a clientilor, cu orice pret, pentru a putea concura cu banci mai mari care-si puteau permite in mod natural portofolii de creditare mult mai mari in conditii avantajoase. Astfel, observand unele banci mai agresive ce utilizau tipuri de contracte de creditare cu clauze mai “inventive”, care insa nu se situau impotriva normelor legale existente din acea perioada si nici nu erau reclamate de catre clienti, alte banci mai mari au “acceptat” reguli ale jocului mai putin obisnuite pentru a-si apara pozitia. S-a creat astfel pe alocuri o asimetrie concurentiala, ceea ce a determinat apartitia unor asa-zise situatii inovatoare, care in cele din urma au condus la ceea ce azi intelegem ca au fost in unele cazuri “clauze abuzive.” Pe de alta parte insa, daca ne aducem aminte de fervoarea dezvoltarii si a consumului individual de dinainte de criza financiara globala, ar trebui sa ne amintim si faptul ca acest tip de comportament al unora dintre banci a fost incurajat si de fervoarea multor clienti, in acea perioada, de a imprumuta bani pentru orice proiecte, incepand de la bunuri de larg consum si vacante si pana la autoturisme si locuinte. Desi acest comportament a fost unul normal intr-o tara in care cresterea economica incepea sa fie promitatoare, nu trebuie pierdut din vedere faptul ca au existat si indeajuns de multi clienti care au folosit orice fel de tertipuri pentru a intruni conditiile legale de creditare si cele cerute de banci. Astfel, unele banci dornice de profit inainte de orice ridicau stacheta in detrimentul bancilor care investisera deja mult in Romania si doreau sa-si construiasca un portofoliu stabil de clienti in ciuda costurilor pe care le platisera ca sa intre in sistem pe termen lung. A fost in unele cazuri, daca vreti, o situatie comparabila cu costul creditarii impus de unele IFN-uri care imprumuta si azi bani clientilor la dobanzi ametitoare si in conditii drastice, fara teama de a fi acuzate de comportament imoral sau de “clauze abuzive”.  

Fiecare dintre membrii CPBR vine cu propria “mostenire” in cadrul acestei organizatii; sunt arhi-cunoscute deja conflictele juridice care opun anumite banci din CPBR unor grupuri organizate de clienti nemultumiti. Asa cum am mentionat insa, bancile nu puteau anticipa evolutia cadrului legislativ, in plus, o mare parte dintre contractele utilizate de acestea erau “inspirate” de modele utilïzate in alte jurisdictii in care piata bancara avea deja un grad mai mare de maturitate. Credem insa ca demn de retinut e faptul ca in prezent bancile fondatoare ale CPBR sunt animate de dorinta de a evita situatiile in care clauzele din contractele lor de creditare ar putea fi considerate drept abuzive.

Consideram ca dorinta noastra de a evita situatii de acest gen arata ca suntem in mod real interesati de implementarea unor practici corecte, conforme cu legislatia in materie. Desi suntem banci concurente, unul dintre obiectivele noastre comune este acela de a dezvolta si mentine practici concurentiale simetrice pentru toti jucatorii din sistemul bancar. In plus, consideram ca demararea unui proces educational real in domeniul financiar-bancar atat la nivel de angajati cat si la nivel de clienti, poate constitui un inceput promitator pentru  un dialog calitativ mai ridicat si consolidarea increderii intre clienti si banci. Consideram ca dezvoltarea unui portal care sa includa sfaturi si explicatii utile privind operatiunile derulate prin banci, inclusiv cele de creditare, poate face parte dintr-un asemenea proces. E un proiect pe care-l dorim nu doar o demonstratie de bune intentii, ci cu adevarat unul de referinta in Romania si pe care-l vedem construit inclusiv cu participarea ARB, a BNR si a altor entitati relevante.  

Legea trebuie respectata, iar acolo unde exista pareri sai interpretari diferite instanta reprezinta singura cale. Cu alte cuvinte, consideram ca in situatiile in care nu e posibila gasirea de solutii amiabile drumul instantei nu va putea fi evitat. Deci instanta va trebui sa examineze circumstantele fiecarui caz in parte.

Aplicabilitatea dispozitiilor OUG 50/2010 ridica in continuare semne de intrebare, in special in ceea ce priveste contractele aflate in curs de executare la data intrarii sale in vigoare. Cu toate ca Directiva 2008/48/CE a Parlamentului European şi a Consiliului din 23 aprilie 2008 privind contractele de credit pentru consumatori  prevede in mod clar faptul ca dispozitiile sale vizeaza contractele care se vor incheia in viitor, legiuitorul roman a inteles sa extinda efectele si la contractele in curs de executare. Evident ca, fiind incheiate cu 3-4 ani inainte de momentul transpunerii Directivei in legislatia nationala, contractele de credit cuprindeau prevederi in acord cu legislatia in vigoare la data respectiva. Faptul ca aceste contracte de credit respectau intocmai prevederile legale in vigoare la data incheierii lor o reprezinta absenta fenomenului actual al reclamatiilor si litigiilor pe clauze abuzive, cu toate ca Legea 193 era in vigoare din anul 2000. Fenomenul a aparut odata cu intrarea in vigoare a OUG 50/2010 iar faptul ca modalitatea de transpunere a Directivei nu a fost tocmai ceea ce trebuia o reprezinta faptul ca prin Legea nr. 288/2010 de aprobare a OUG 50/2010 s-a incercat o corectare a situatiei, insa efectele se produsesera deja. Principial, un contract trebui analizat in raport cu legislatia in vigoare la data incheierii sale. O modificare a regulilor in timpul jocului a fost de natura a genera efecte neprevazute pentru ambele parti si in mod regretabil (desi previzibil) au aparut si tendintele de a se specula orice posibila interventie a unor autoritati in raporturile dintre parti. Din pacate, au existat chiar cazuri in care contractele de credit au fost lasate fara dobanda ceea ce in mod absolut logic si legal nu poate fi conceput intrucat, potrivit Codului Civil, o datorie in bani produce de drept dobanda, iar principiul de baza al actelor comerciale e furnizarea de produse si servicii in schimbul unui pret. De asemenea, a pune partile sa «negocieze» costurile creditului acum, la 5 ani dupa incheierea contractului, este iarasi o situatie nefireasca intrucat este previzibil ca partea care datoreaza banii deja consumati va respinge, in principiu, orice oferta a bancii cu intentia de a obtine costuri cat mai mici. Astfel, la acest moment al derularii unui credit, nu poate fi vorba de o reala negociere, in afara de situatia in care «abuzul» din contractul respectiv e evident inclusiv potrivit legislatiei existente la momentul incheierii acestuia. Sigur, se va spune ca nici consumatorul nu a avut posibilitatea unei reale negocieri a costurilor la momentul la care a luat creditul insa diferenta este ca, la acel moment, consumatorul avea mai multe optiuni. In primul rand, avea optiunea de a alege produsele si costurile altei banci. In al doilea rand, avea optiunea de a refuza orice banca si de a decide sa nu se angajeze intr-un contract de credit. Fara a nega existenta unor «clauze abuzive» in contractele de creditare incheiate de unele banci, CPBR considera insa necesar a se stabili o delimitare cat mai clara intre ceea ce poate fi interpretat drept un abuz la modul cel mai obiectiv cu putinta si ceea ce se incearca uneori prin rastalmacirea legilor functie de contextul economic existent si/sau de interese obscure sau de casta. Rastalmacirea insasi a ideii de «clauze abuzive» poate general la randul ei un nou abuz, ceea ce nu e de dorit pe o piata in care cresterea increderii trebuie incurajata. In plus, consideram ca in interpretarea si aplicarea dispozitiilor legale privind protectia consumatorului ar trebui sa se renunte la analizarea relatiei banca-consumator dintr-o singura perspectiva si anume aceea a bancii-creditor si a consumatorului-imprumutat. Intre banca si consumator exista si alte relatii intrucat bancile ofera si alte produse si servicii in afara de credite. Sa nu uitam ca bancile acorda credite din surse atrase, printre care si depozitele de la populatie. Daca relatiile de creditare ale sistemului bancar cu clientii sai se compromit, atunci efectele asupra surselor din care au fost acordate aceste credite nu vor intarzia sa apara. Nimeni nu doreste sa isi vada economiile puse sub semnul intrebarii, de aceea un echilibru in ceea ce se cere bancii de pe pozitia de debitor intr-un contract de imprumut si ceea ce se cere bancii de pe pozitia de creditor intr-un contract de depozit este mai mult decat necesar.

CPBR nu-si propune sa arate cu degetul catre banci care castiga sau pierd procese cu clientii, ci prefera sa joace un rol real in consolidarea relatiei cu clientii membrilor sai in viitor. Astfel, ca raspuns putem spune ca, asa cum se stie deja, un numar de banci din piata cat si dintre membrii CPBR, au pierdut un numar de procese, care insa este extrem de mic raportat la numarul total de credite acordate. In plus, de la intrarea in vigoare a Ordonantei 50/2010, consumatorii au fost protejati prin intermediul unor clauze impuse de legislatie, pe care bancile le respecta. Astfel, este obligatorie, printre alte aspecte, informarea clientilor cu privire la rata dobanzii, conditiile care guverneaza aplicarea ratei dobanzii si formula de calcul a acesteia, dobanda anuala efectiva si valoarea totala platibila de catre coonsumator, dreptul de rambursare anticipata, existenta unui mecanism extrajudiciar de reclamatie si despagubire pentru consumator... Legea este cuprinzatoare si nu lasa spatiu pentru “aproximari”, fiind nerealist pentru o institutie bancara sa mai introduca in contracte clauze atacabile juridic. Ceea ce putem insa observa este ca, in cele mai multe dintre cazuri, procesele au in vedere tarifarea, extrem de putine din celelalte aspecte avute in vedere de lege fiind atinse de actiunile in justitie deschise de clienti. Practic, se incearca modificarea pretului contractului prin intermediul unei decizii judecatoresti. Ceea ce observam in ultima perioada, mai ales prin prisma relatiei cu ANPC, este ca exista multe situatii in care, fie din cauza unor premise gresit intelese, fie printr-o “contagiune” indusa mediatic, multi clienti depun plangeri care par copiate intre ele sau din articole de presa. Nu mai putin, inclusiv ANPC, a declinat in unele cazuri asumarea responsabilitatii unei analize temeinice a cazurilor si sa cenzureze cazurile frivole, preferand sa le remita instantei de judecata, degrevandu-se astfel de raspunderea ce ii inclumba ca autoritate. Desigur, justitia este suverana si va decide daca in litigiile care fac la ora actuala pagina intai a ziarelor exista clauze abuzive. In caz afirmativ, puteti fi siguri ca deciziile justitiei vor fi respectate.

Pe de o parte probabil din cauza ca acele banci au un numar total de credite acordate sensibil mai mare decat celelalte, acest lucru depinzand si de faza de dezvoltare la care se aflau la momentul boom-ului creditelor de consum sau ipotecare, cat si a politicilor de creditare gandite la acel moment de cei care conduceau acele banci. Statisticile arata ca intr-adevar, au existat si greseli, insa extrem de putine daca luam in consideratie faptul ca institutia creditului a inceput sa se formeze cu adervarat in Romania abia dupa anii 2003-2004, procesele de “invatare” fiind chestiuni inerente de ambele parti, atat in cazul bancilor cat si al clientilor. Ni se pare insa important de subliniat faptul ca pe langa un numar de greseli care au existat cu adevarat, exista si milioane de oameni care au putut beneficia de credite pentru satisfacerea nevoilor de tot felul din partea bancilor, ceea ce nu fusese posibil inainte.

Raspunsul cel mai corect la aceasta intrebare este acela ca “ofertele” sunt personalizate pe fiecare caz sau set de cazuri in parte.

Un prim aspect retinut este acela ca Legea 193/2000 reactualizata in 2013 poate avea consecinte extrem de dramatice, ce pot da peste cap intregul sistem bancar si poate genera consecinte economice devastatoare chiar la modul general vorbind. In al doilea rand, versiunea actualizata a legii este profund inechitabila, fara a reflecta nici litera si nici spiritul reglementarilor europene aplicabile.

Legea 193/2000, in forma sa actuala, cuprinde cateva dispozitii legale a caror eventuala aplicabilitate genereaza multiple probleme de natura practica. Acest act normativ dispune ca «instanta, in cazul in care constata existenta clauzelor abuzive in contract, obliga profesionistul sa modifice toate contractele de adeziune in curs de executare». In acelasi timp, daca clientul pierde litigiul, efectele deciziei instantei se produc doar cu privire la cazul respectiv, iar nu cu privire la toate contractele in derulare, asa cum s-ar intampla daca clientul ar avea castig de cauza; deci, in primul rand, lipseste logica unui astfel de rationament, care trateaza partile din litigiu diferit si care conduce automat la o lipsa de echilibru in relatia client-consumator; efectul imediat urmator este faptul ca aceste prevderi deschid poarta catre oportunitatea de a litiga, fiindca, potrivit rationamentului celor care instiga la formularea de actiuni in instanta, din 10.000 de cazuri complet frivole, statistic unul va fi totusi castigat. Subsecvent, se ridica o intrebare de natura practica si anume care este modalitatea efectiva de modificare a contractelor aflate in curs de derulare si care este termenul in care aceasta modificare trebuie realizata. Este o realitate faptul ca nici in cazul OUG 50/2010 imprumutatii nu s-au prezentat la banci pentru formalizarea unui act aditional de adaptare a contractelor de credit. In al doilea rand, exista imprumutati care au avut procese individuale cu bancile, pe aceeasi clauza considerata abuziva si au pierdut acest proces. In cazul acestora ar trebui sa functioneze principiul autoritatii de lucru judecat, mai ales ca in cazul lor instanta a facut o analiza punctuala si detaliata a circumstantelor specifice cazului respectiv. Si plecand de la acest din urma considerent, ajungem la un alt aspect asupra caruia consideram ca legiuitorul ar trebui sa intervina si anume contradictia care exista intre art. 13 alin. 1 din Legea 193/2000 si art. 4 al aceluiasi act normativ; conform art. 4, in aprecierea caracterului abuziv al unei clauze contractuale trebuie sa se tina cont de mai multe aspecte printre care: lipsa unei negocieri a clauzei respective, existenta unui dezechilibru semnificativ intre drepturile si obligatiile partilor, natura produsului, alte clauze din contract si/sau alte contracte aflate in legatura, toti factorii care au determinat incheierea contractului. Toate aceste elemente cer, in mod evident, o analiza punctuala, personalizata a fiecarui contract de credit in parte. Chiar daca bancile practica, in general, contracte standard, sunt cazuri in care anumite clauze si/sau costuri ale creditului sunt negociate cu un client. De asemenea, sunt cazuri in care la incheierea contractului de credit s-au avut in vedere anumiti factori sau un anumit istoric al clientului cu banca. Nu in ultimul rand, trebuie avuta in vedere calificarea pe care o are un consumator, stiut fiind faptul ca legiuitorul intelege sa protejeze consumatorul mediu informat pe un anumit domeniu de activitate, in cazul nostru, un consumator mediu informat din punct de vedere financiar. Au existat situatii in care o persoana fizica a contractat credite pe care, s-a dovedit ulterior, le-a utilizat pentru edificarea unor imobile cu mai multe apartamente si pe care le-a vandut apoi catre diversi beneficiari, deci credite care au finantat in realitate nu nevoi obsinuite ale unui consumator ci afaceri ale unor persoane fizice care, la acel moment, au profitat de un avantaj legislativ  cu privire la taxarea si/sau impozitarea acestor activitati in masura in care ele se derulau in afara unei societati comerciale. De asemenea, sunt persoane fizice care in mod frecvent vin in contact cu mediul financiar-bancar in numele unor firme pe care le conduc si administreaza si care, in calitatea pe care o au, negociaza cu bancile diverse contracte de produse si servcii bancare.  O astfel de persoana fizica cu greu ar putea fi considerata un consumator mediu informat atunci cand incheie un contract de credit in nume personal, ca si persoana fizica. Astfel, toate aceste circumstante trebuie avute in vedere la aprecierea eventualului caracter abuziv al unei clauze, iar aceasta analiza individualizata nu este posibila in cazul reglementat de art.12 si 13 din Legea 193/2000. Acestea sunt motive pentru care consideram ca o modificare a acestei legi se impune, astfel incat consecintele pe care ea le va genera in viitor intre consumatori si banci sa fie intr-adevar de corectare a unor derapaje care au existat in trecut fara insa sa genereze alte situatii conflictuale intre parti. 

Inainte de orice raspuns trebuie subliniat faptul ca pana la a se incerca implementarea unui asemenea tip de legislatie e necesara lamurirea situatiei celorlalte initiative legislative aflate in promovare si dezbatere intensa in aceasta perioada electorala (conversia creditelor, modificarea Codului de Procedura Civila), sau a celor cu potentialul de a produce efecte contrare, cum ar fi Legea 193/2000 reactualizata in 2013 si a posibilelor consecinte ale acestora, astfel incat toate la un loc sa nu produca efecte extrem de adverse care sa dea peste cap intreg sistemul bancar din Romania.   In conditii normale, obiective, adoptarea unei forme de legislatie cu privire la insolventa unei persoane fizice, in masura in care va fi bine definit si reglementat, poate reprezenta un instrument de solutionare doar pentru unele cazuri extreme. Repetam: a unor cazuri extreme. Este nevoie ca legiuitorul sa gandeasca un mecanism nu doar de stingere a unei datorii fata de un creditor ci si un sistem de efecte viitoare clare si monitorizabile asupra bugetului de venituri si cheltuieli al persoanei care a trecut printr‐un faliment personal. O astfel de persoana trebuie sa aiba anumite restrictii viitoare cu privire la nivelul cheltuielilor pe care sa si le permita deoarece nu se poate concepe ca cineva va fi scutit de plata datoriei sale catre banca sau alt creditor, pe de o parte, iar pe de alta parte sa isi permita cheltuieli semnificative pe diverse alte produse si servicii.  O astfel de lege ar fi deci benefica doar in masura in care nu va incuraja lipsa de disciplina de rambursare in randul persoanelor fizice, ci dimpotriva, va determina aceste persoane sa isi gestioneze cat mai eficient bugetul de care dispun si sa isi faca o reala prioritizare a cheltuielilor si a nevoilor curente. Ca si concept, pana in prezent el nu a fost corect prezentat si nici mediatizat deoarece a fost «aruncat» in piata ca o solutie potential salvatoare pentru consumatorii care, mai mult sau mai putin, pe o durata mai lunga sau mai scurta de timp, se confunta cu unele dificultati financiare.  De asemenea, a fost sustinut si prezentat ca o solutie buna de catre consumatorii care doreau sa isi mentina acelasi nivel de trai ca inainte de declansarea perioadei de criza cu toate ca nivelul general al veniturilor scazuse.